luni, 10 august 2009

ANACONDA ÎN PARADIS

Constantin Kapitza
ANACONDA ÎN PARADIS
versuri













Coperta : Mariana Dumitru
Pe copertă este reprodus tabloul pictorului Marcel Bog, „Atelier” cu aprobarea artistului.






EDITOR : CORNEL SÂRBU




Autorul îşi rezervă toate drepturile asupra prezentului volum conform legilor în vigoare.











Constantin Kapitza







ANACONDA ÎN PARADIS
versuri


Familiei mele







Editura Granada
-Bucureşţi 2006-











Am împrumutat
tristeţile mele
privirilor tale albastre.


















Câţiva ani lumină depărtare de casă


Omul nu apune cum Soarele
ne amăgeşte în amurg,
spunându-ne ca aşa ne culcăm
noi, oamenii la apus.
Dar el ne minte, apare,
mai dă o privire peste alţi oameni,
într-o zi, împuţinaţi
dar şi oamenii
îl surprind cu alţii, multiplicaţi
şi jocul continuă
cu iluzii reciproce
dar până unde?
Spre undeva?

Dar noi, cei de aici
de jos, plăsmuiţi
dintr-un tumult veşnic
necunoscut
ce mai facem?






Lumină

Începură
ochii peşteră albastră
să mi se-nchidă.

Din nou va veni
Unul şi va spune:
Te anunţ eu
Când voi muri!
Şi eu rămân veşnic
mirat, cât mă ţin
anii nepataţi.
Mă voi strecura oare în amurg
argintiu, albastru
sau neimaginat
de cineva care umblă
prin măruntaiele noastre
şi ne doare
şi nu ştim de ce?
De frecvenţe albastre
(aşa cred eu că sunt)
şi de sunete distorsionate:
Dragul şi bunul nostru domn
ce mai face el
printre noi
în anii aceştia
de multă lumină
departe de casă?
Cerul roşu
deşartă solstiţiul
şi nu iartă nici o viaţă.
Pentru că între noi,
cei mai mulţi,
se naşte întrebarea.
Dar voi staţi liniştiţi
şi de atunci orele
nu mai contează.
Este numai liniştire aparentă,
scăpată de un alt zeu
în care se crede.
Şi poţi crede că vei rezista
în alte tumulturi sonore?
Pentru că n-ai înţeles,
nici strada epuizată
la câţiva ani lumină
depărtare de casă.
Câţiva ani lumină
depărtare de casă
sunt numai eu
fără contemporanii mei întelepţi
la intervale negre sau albastre
ce le urc parcă acum
dar cobor de atunci:
în anotimpurile jefuite de viaţă
cu cruzimi neîntâlnite, de gheaţă
se şlefuiau minunile cu riduri adâncite
în peşteri, drepte inimi ostenite.
Câţiva ani lumină
depărtare de casă
petrecuţi în momente spirale,
îndreptat de un suflu al meu
mă apropii încet, fascinat:
un alt suflu mai demonic intrat într-al meu
întrecere de mişcări ale degetelor unui zeu
ce pătrund în trezirea ochilor mei fulgeraţi
în picioarele unor cai neînşeuaţi
m-adunam respirând componentele mele
pierdute
în punctele cardinale,
refăcându-mi amintirile
în cercuri propagate de la Nord-Vest
către Sud-Est
cu întâlnirile neştiute ale altui gest
aruncat din acei ani lumină spre îndreptare
acolo unde este Casa de Aşteptare
la un turn aşezat pe o mare de sfere
cu peşti dilataţi şi cu ochii de mere
acolo la turnuri născute din alte mări
mai adânci
se nasc mame noi, cu alţi prunci
ce vor lua chipuri schimbate din amintiri
de-acum
şi fiecare se va rostogoli din nou
în câţiva ani lumină
depărtare de casă.

Reţeaua cu inele de rouă
legate de anii comprimaţi prin sugrumare
îşi saltă elicele de secunde uitate
în măsura cutiilor negre
ale altor păsări translucide, căzute
cu vocile pentru totdeauna ascunse.

Atunci vom simţi clipele moi
ce vor trece prin faţa oglinzilor noi
cu alte chipuri inventate de alte ecouri
ne vom mişca călcând pe tablouri
personajele se vor trezi nisipoase
cu ochii roşii scuturaţi de mătase.
Plângerile sunt despre timpul elastic:
unii că n-au timp în ziuă şi noapte
alţii dimpotrivă, aşteaptă curcubee în şoapte
şi toţi uită ramura din ceasul solar
cu umbra sa devenită sânge polar
au încremenit în ţevile lor interioare
atunci şi unii şi alţii paralizaţi în paloare
se zbat în direcţii smintite
aducându-şi aminte de intervalul uitat
cu clipele din Casa de Aşteptare
ce le era rezervat.
Erau prea târzii
şi nevii.



Din patul aprins de doi
se nasc cei ce vor devenii oameni
şi nu mai ştiu de voi
ci de alţii pe care-i vrei să sameni.

Atunci judecata-i comună
şi noi, miliarde
de oameni, ne vom întreba:
Câţi ne vom regăsi
la împărţirea trecerii viitoare prin urne?

Alţii vor spune
că sunt şi morminte de-a pururi.

E meduza sublimă
ce naşte papagali
prin mare se plimbă
şi sar în afară
săgeată de-o izbîndă.
Pentru că viaţa se zbate
în momente delimitate
de umbră
şi ce urmărea ea?

Să o calce-n picioare
se spunea:



Iată-l se iveşte
nespusă paloare-nceată
şi nimeni nu mai zdrobeşte
în aluat
acela de care ne izbim
cu toţii de seara amurg
în cumpăna aşteptării sordide
de început.
Ce să mai încapă-n scenă
când actorii pierduţi în moliciune
coboară febre
şi absurde metafore?

Securea tăcerii se abătea-n crepuscul
cu treceri subite, de-a valma,
în Camera troliului
se-ncolăceau doar ei.

Curiozitatea se-ncovoiase
nu se mai cunoştea
erau lăsaţi în voia mulţimii
copii şi tineri şi bătrâni.
De-acum, că suntem adunaţi
în camere limpezi de anotimpuri
în gânduri prefăcute, meditative
crezând în vorbele
de dinainte ce ne înşelau.


Ni se zicea:
Lăsaţi străzile străbătute
în altă amintire!
Acum se vine dezbrăcat
cu boaşele şi scoicile pe vine.
Unii cereau strigând redarea timpurilor
pământului:
ce mai vor de la noi?
nimic nu înţelegeau.
Trăirea minutelor pe Vechiul Pământ
le ajungea.

Fusese cu temeri, cu minciuni
scuzate, auzite,
prefacute-n consoane
stupide ocolişuri târzii.

Atunci, cu spaima
din undele curcubeului
văzut şi nevăzut
chiar într-o viaţă
se furişau securile printre ei,
căci cei de dinaintea lor
plecaseră demult în călătorie
Şi ce se vede cu un ochi mirat?
Acelaşi curcubeu
văzut şi nevăzut
chiar într-o viaţă.

Se înverşunau anotimpurile să treacă
călcând pe oamenii ce păreau că vorbesc
la un moment dat se prefaceau că pleacă
dar se întorceau, prefăcându-se că-i izbesc.
Securile erau pregătite, neascuţite,
în Casa de Aşteptare
toate zilele şi nopţile în paloare
îndreptate spre mulţimi neadormite.
În punctele cardinale se trăia în aceleaşi
secunde biblice şi ani lumina depărtare de Casă
şi toate faptele inspirau şi expirau umbrele
trecute
în întamplări povestite de cei ce ştiau
cioplirea scrisului pentru ochi senini
pentru asta am împrumutat
tristeţile mele
privirilor tale albastre.

Noi, cei ai trecutului furat
Ştim candoarea dinaintea furtunii ce învinge.

Dansăm pe curcubee încinse
Sărim pe ele coborând
chiar umbrele sunt neatinse!
Aceştia sunt puţinii ce-au văzut începutul
Uriaşului
şi acum clapează pentru o muzică
ce va strivi rămânerea
pe nisipul albastru
din cauza cuvintelor învăţate din
cioplirea scrisului şi spuse în ecouri săltate
de nimeni auzite.

Unii, dintre ei,
cu unghiile au smuls
literele fosforescente

într-un alt plan înclinat
le-au aşezat c-un ochean
în alt scris
descifrat numai in oglindă.

Din punctul meu cardinal neales
se putea citi numai invers
instalarea oglinzii de descifrare
se făcea cu întuneric şi oroare.












Descifrarea

Mersul erorii se arcuia
Şi oamenii purtau potcoave
în rouă imaginea vuia,
în iris mişcări de larve.
Pe câmpurile abandonate de grâne şi mori
de către acei oameni enumeraţi
în ritm de rock-and-roll cu flori
se duelau sclipind coasele în fraţi.
Alţii priveau atenţi în tuburi
şi palpau nişte seminţe aranjate
cu mâinile cercetau kilometrii de suluri
pe feţe curgându-le deciziile aşteptate.
Mai apoi, tuburile aveau copite
Şi cele două lumi erau ostenite.
Aşa se-ntâmpla
În Casa de Aşteptare!
Nicicând floarea arămie
nu avea culoare
Pentru acei oameni
Neprimitori, seci cu barbă
ne judecau cuminţi
în postură de piatră.






Erau oameni de la Pământ
Trimişi in coborâre, departe.
Nici banii nu-i priveau
Pentru că erau conuri sparte.

Fracţiunea ideii
de a trăi într-o singură zi
se transformă într-o viaţă repetată
la intersecţii de nopţi pierdute
şi zile suspendate.
Suflam praful stelar
altoit cu securi de far
semnale iubite de mări şi oceane
unde dragostea se măsura în galoane.
Sânii se atingeau şi se contopeau,
suind şi coborând spre ceruri plesneau
femei şi bărbaţi neidentificaţi
în numărătoarea cu bile uitaţi.

Trezirea inocenţei aparente la oameni,
în drum spre Casa de Aşteptare
era speranţa la jocul cu patru pietre,
prelungită în starea de fiinţă,
oricum se aruncau cele patru pietre
acolo se lipeau într-o cruce.



Îndoiala

Inegalitatea dintre cei pierduţi sub cruce
Şi cei trecuţi prin Casa de Aşteptare
Era de neexplicat de nişte suflete
Plecate prin alte vămi de frontiere senine.
Durerea cuprinsă în reliefuri văzute
De ochii infiniţi, egali cu stele
exploda în pleoape argintii căzute
cu palme spălate între ele.
Se striga despre dragoste:
căci noi v-am iubit pe voi
pe unde şovăitoare de altruism
de-aici, de jos către altundeva în sus.
Amintirile se arcuiau
Şi plesneau în iernile fără zăpadă
în falange de sticlă
care nu cereau momente de izbânzi
pentru că timpul trecea
cum vroiam noi pe Pământ.

Tumultul de excese
în cutremurarea solstiţiilor
ne aducea linişte plesnitoare
în trecere.




Trezirea

Se aşezau ramele tablourilor
cu privirile noastre albastre,
iar fiecare în incandescenţa razelor
străbătute de propria izbândă
se privea în aceeaşi oglindă.

Turmele mânate de păstori,
cei ce vor trece şi ei prin Casa de Aşteptare,
vor fi unite şi uimite
de-atâta aşteptare descoperită
în momente de jar.
Culmile munţilor înalţi sau adânci
se acoperă cu noi ce-i hrănim
iar pe urmele noastre
rămân doar potcoavele lacrimilor
de mult ascunse.
Cavourile voastre ce strigă noaptea
în trecerea ei peste coline
nu încap în Camera de Aşteptare
şi le adunaţi într-o piramidă ascunsă.
Mângâierea peste capetele voastre
venise pe alţi ani lumină
nici n-aţi bănuit
că vă acoperă cu sigiliu de viaţă şi moarte.



Aşa suntem noi şi voi spre Cezar
şi n-aţi dat cum s-a spus:
Ce-aţi furat, înapoi!
suiţi pe acele cavouri
în miez de neştire
când alţii se apleacă
să-ncerce cuminţi
curiozitatea de-a fi viu.
Mi-e frică, izolat în Casa de Aşteptare,
că voinţa mea cu a voastră
va trece cu viaţa.

Acum începem
Să fiu eu, să fii tu
imagini deşănţate
ne-ntoarcem prin inimi
şi trecem candoarea suişului
din pădurea vestejită de braţe.

Staţi! Să luăm de la capăt
cu sufletul ritmat
şi-am confundat

Vinerea cu Joia jucată
şi noi eram o erată
pe cerul albastru
de amintirile norilor


ce scăldau păsările
trimise-n adâncuri
cu lacrimile lor
pe care le ştim
drept ploaie.
Am văzut un om
care plânge
cu gura-n spume
de cuvinte!

Faptul că eu
eram o oglindă
era o eroare
O parte şi altă parte
se-adunau
în întreg.
Şi păsările
neştiute vocale se înghesuiau
în arini de aşteptare.
Nu le ghiceam
pentru că eram bolid.








Anaconda în Paradis

Cântec simţit într-un râu
pe icoană
ce cauţi tu aici
pe lângă vamă?

Trecătorii se par vis
ascunderile se bat nedecis.

Pe-acolo trecea
o ispită!
De ţărmuri amazoniene
ferindu-mă de peşti
strecuraţi într-o sită.
Pentru ce ziua din apus
se umplea
ca filmul văzut
de nori
şi pe dinapoi
se-ntorcea?
Clipa asta
sau cea de dinainte?
Trecută mişcare!





De ce în aceste
poeme nu se strigă
despre dragostea mea,
năucită cândva?
Pentru că nu trebuiau
nişte versuri
care dispăreau
se transformau
în eresuri.
Doar întâmplare este jocul cel început
nicicând nu ştiam
finalul!
Doar se jucau
meandrele gândirii de-atunci,
în priviri rostogolindu-şi
ochii căprui nealeşi
ce-i priveşti şi nu mai sunt.

Viaţa ne-a fost dată
să trecem prin ea, nu să rămânem!









Oamenii aceia uitaţi
în prefaceri din miez de pâine
ale copacilor necrescuţi
până la cer
pentru că nu aveau sclipirea faptelor
din oglinzile apelor
se-ncruntau alergând
spre o cină
ce n-o să mai vină
arcuindu-se mai departe
scuturaţi de solzi
numai pe o parte
revenindu-şi în alt timp
în camere de aşteptare
la liftul gândirii
regăsindu-se într-un singur Cain şi Abel
aproape de Adam şi de-o Evă.
Scara de incendii
pe care-ţi fluturai anotimpurile
mi-a zâmbit.
Parcă trec peste Turnul din Pisa!
De-aş fi uriaş
m-aş clătina şi nu aş mai crede
spre orizonturi strigate
de altcineva din vechimea
uitării!



Nu te uiţi! Afară
Chiar s-a rupt o stea.
Uite aşa!
Chiar eu aş arunca-o
în afară
pe timp de vară
ca să renască la iarnă!

Umbra mea plutind
Şi chinurile mele pierdute
scufundate într-o apă!
Văzute, departe
Nimeni nu le mai desparte!
Uitate în ziduri
Se pierd printre riduri.

Aşa de mică lumea
Încât toate faptele par la fel.
Uitate de cojile tumefiate
ale mestecenilor
ce trec limpezi
printre degetele
născute ieri!






Prin coaja amăruie
de-o guşti
e dulce şi neprefăcută
ca timpul dat
la sculptat pe faţă,
timpul e acela de care ne e frică.
Gândeşte-te că el merge
cu viaţa, chiar paralel.
Stricăciune, imensă, arcuită
Se suie năvalnic
spre altundeieri.
Astfel, îmi făceam
zaruri de sânge
pe un şerveţel
cu punctele cardinale
pictate pe el.
El era azi
prin ispită rămas!
Noi cei pocniţi de anotimpuri
şi alte sonore suişuri
ne-ndreptam
spre obsesii gândite
de altcineva!






Să dăm acum
licărirea astrului
văzut şi nevăzut
într-o noapte
pentru că statutul de fiinţă
se termină cu numele
suferinţă.
Săgeata minţii mele
nu se va abate
asupra gândului
pentru că acelora
nu le voi cere porţile
să mă uit afară.
Acum, nu mă mai doare
pentru că viaţa este un alt cuprins
pe care eu l-am înţeles
de neatins.











Înapoi

Numai dragostea
mă făcea să petrec de la Lună la stele
şi-napoi!
În neştire, de la un mal
la altul
şi-napoi!
Când mă strângeam ,desfăceam
arici de sticlă zdrobită
pierdut pe-un perete albastru
nu ştiam drumul
înainte, nici înapoi.
Din sufletul vieţii pătrunse
Nu feresc lucrurile ascunse
Pentru că iubirea din viaţă
Se arată aici, în piaţă.












Întuneric

Să mă prefac
că mă duc tot-într-acolo?
Merg mai departe prin întuneric
Şi nici nu caut, pe unde eram:
Călătorule!
În viaţă,
ai uitat doar începutul!
Se rupeau aripile mele
peste pleoapele udate de apele mărilor
Ascunse vederii altor vulturi
Vestitori de albastru, suit la curcubeu!

















Vedenie

Te-am văzut
Într-un alt trecut.
Umbra arinului îndoit
Acoperea inimile înzecit
jucându-se în reflexe uitate
curcubee după curcubee săltate
în zilele acoperite cu nopţi
unde se împletesc privirile la porţi
te-am văzut uimitor
într-un alt viitor.

















Nori umani

Mereu un nor nu stă
decât culcat
înghiţind alt chip
abia scăpat.

De sub alţi nori căscaţi
Ce-nghit aşternuturile albite
Pe guri atârnate
ce strigă timpurile.

Privirea zidită-n ascultare
se ascunde stoarsă
fremătând norii umani
tăiaţi la ora de coasă.













Cuvânt

Cu vântul
ocoleam misterele înecate
în salvia mirosului diafan
ce ne umplea ţevile gândului
crezându-l ascuns.

Cuvântul negăsit
se arcuia în pisica nopţii.
Cuvântul
ne îndrepta podul din palme
cuvântul peste cuvânt.
















Acelor

Degeaba cânta poetul
cu patos
căci se-ndoia stiletul
şi necuprinsă era nimicirea pe care
el
încerca s-o facă neatinsă.
De-atunci idioţii
se făcură horă
şi se-mbrăcară
cu o mare zdrenţuită
cu o altă mare soră
pe care o iubeau.

Este acelaşi ritm
ştiut, neînţeles şi pierdut.

Cu mişcarea-n apoi
se încălzea ciudatul
şi nepătatul
spumegând pe acest gând
suit pe un munte
peste care n-a căzut niciodata zăpadă!
Oho! Cine mai vede
acum acel Munte Ochean.



Anaconda

Sunt hoţ de amintiri
ce rupe ziua de noapte vieţuită
cu Anaconda
la piept neştiută.
Căldură şi răceală
la pieptul meu
nepătruns de culoare.
Uite scoica mea de Lagos
cu amurgul suit printre vele.

Aşa era Anaconda
dintr-un vis
s-a dus acel Paradis
pentru că eu şi tu
nu ştiam începutul
din veşnicul neuitat.

Scoica era cea furată
de mine într-un cerc
inundat de lilieci
când mă rugam
să nu pleci.




Doar întâmplarea
suită pe acel anotimp
ne-a păstrat amintirea
şi azi.

Anaconda mea
cea iubită!
Eu, eu, eu
am vrut altceva
prins într-un răgaz
din această lume.



















Sângerare în spaţii

Am încercat
sǎ te atrag
în spaţii mult mai înalte
când câinele se fǎcea ziuǎ
spre mirarea mea
de la-nceput
cu ochii pierduţi
în zare.
Lunecând pe aleea înceatǎ
sfârtecatǎ
de adânciri celeste
începi sǎ te întrebi
cine? ce? care?
pe unde mai este?













Se sting

Cascadele zâmbetului
aruncat pe oglindă
nopţile jucate cu zaruri
anunţau ziuă sordidă.
Atunci mişcarea în eteri
se măsura cu paşii de ieri
cu mâine se adăuga
viaţa din sine.
Vacanţe-n suită
de dansuri uitate
se sting.

Copleşită singurătatea
cu mine
coborât din fotografie!












Sǎrutul

Sǎrutul tǎu
sǎ fie roşu
aşa cum buzele tale
se aşeazǎ cuminte.
Eu nu ştiam încǎ
nervii ce vor veni,
doar ştiam:
pe-atunci eram noi,
cuprinşi de întristare,
limpezindu-ne ochii,
ne-am trezit
pe scǎrile
cu trepte încrucişate
necǎlcate de paşi unduiţi
într-un dans
arcuit de sǎrut .










Fiindcă ziua se împarte la trei

I

Astăzi e ziua mea liberă.
Ziua mea liberă pentru cunoscuţi liberi.

Dimineaţă şoptită în pleoape de fluture
Cu multe voci reverenţioase şi ascunse.
Ştiu că dimineaţa asta este lipită de amiază
şi nu prea o simt într-o cafea rece.
Bună dimineaţa! Bună dimineaţa!
Bună dimineaţa!

II

Mă plimb uşor, pe vîrfuri cînd pot
ascultînd muzică de orice fel şi fumînd mai puţin
ca ieri.
Îmi arunc ochii
peste tumultul unor pagini
unde recunosc:
,,Sînt istovit de propria-mi viaţă şi de vieţile
ce-mi vor urma.”




III

Fiindcă şi seara s-a lipit de mine
am urcat nişte trepte
neştiindu-le numărul
m-am împiedicat şi-am căzut.

Rombul gleznei tale
vǎzute
printre degetele mele
triste de scris
cu unghiile netǎiate
s-a rupt în altǎ
figurǎ geometricǎ,
de la-nceput!














Vocalize

În mine sunt:
Eu, Tu, El, Ea,
Voi!
Aşa suntem toţi!
Pǎstrǎm atârnǎrile
din vechi pǎianjeni necuraţi,
doar adormiţi
între pereţi suiţi
neştiind câţi pereţi
se ridicǎ la cub
şi câţi copaci
se urcǎ la cer!
Aşa ne spuneau
cei dinapoi
fǎcând fante-n echer!
Aşa se juca Anaconda
respectând traseul
pânǎ la un moment
crezându-se joc.

Dar în suflet?
Numai scoarţa stejarului
aflatǎ printre triburi.
Oho! Prelungirea
altui fluviu scormonit
de alte mâini
cu acelaşi numǎr de degete.
Dar atunci, ce ne separǎ?
Ehe! Voi cei enumeraţi
la-nceput
aţi terminat vigoarea vieţii!

Sunt eu, chiar
împotriva timpurilor
admise pe-o geanǎ
a ecoului neauzit.
Oho! Ce povarǎ.
Dar continui
sǎ-ţi spun.
Viaţa mea trebuia sǎ fie
a unui om
dar nu s-a întâmplat aşa!
Aşteptarea?
gura ajungerii,
când limba suferinţei
a ajuns prea târziu.
Spre cer, drumul
se unduia, Anaconda
nici moartǎ, suitǎ pe trupul ei
nu o impresiona!






Turnurile Babel

Turnurile bisericilor uitate
reflectate în norii spumegaţi
de nervi se culcau
la timp.
Se priveau ascultǎtoare
vibrând anii scuturaţi
de alcoolul
inspirat şi expirat
de stǎpâni, ce se mişcau
îmbrǎcaţi de noapte
pentru totdeauna
se credeau neschimbaţi
la porţile dintre cele
patru turnuri.
Aşa se câştigau bǎtǎliile
nesupuşilor din paradisul promis
aici, pentru un altul,
acolo,
la turnuri proiectate
de mincinoşii
ce se curǎţau cu roua de dimineaţǎ
crezând cǎ un alt elixir
îi va ţine într-o nesfârşitǎ viaţǎ
a lor
bietele crengi altoite-n pǎcat,
ocazie de azvârlire în neant.

Anaconda de toamnǎ

Înţelegerile de ieri
toamnǎ!
S-au suspendat pe nişte copaci gri
de zidul neînţelegerilor
toamnǎ!
Se terminǎ culorile
amestecate haotic
din paradisul neanimalic
Anaconda dintotdeauna
toamnǎ!
Unduindu-se paloarea
pe faţa vieţii din palmǎ
s-au desprins linile paralele
de la-nceput
zicǎ-se:
larme din secvenţele
stropite cu o întâmplare
nemǎrginitǎ spre soare
la asfinţit
pentru fiecare
au tras din om
pânǎ la sfârşit!





Aş fi

Dacǎ aş fi trǎit numai eu
şi Robinson Crusoe
uitându-ne la algele din oceane
n-aş fi trecut mai departe de Orizont
şi viitorul OM
nu s-ar fi cunoscut
cu ceilalţi oameni eternizaţi
în existenţa lor de veacuri,
bolborosind cuvinte încrucişate!
Aşadar,
m-am îndepǎrtat
scufundat, dând din palme,
trǎdându-l
neuitându-mǎ în punctele cardinale
inventate de mine!












De la început

E rodul citirilor cǎlǎtoare
peste început!
Copiii noştri surprind
aceleaşi imagini de mâine
spre o altǎ redare
predicţionatǎ
cu un alt început.
Alergǎ între ele
catacombele vieţii,
cu tot cu noi,
de la un start anacronic,
aproape uitat!
Cǎrând de data asta
melcul dirijat
de un rac suit îndoielnic
pe spate.
Trǎirile aleargǎ-n copii
şi adulţii uitǎ pereţii
albiţi odatǎ cu pǎrul,
începutul, el
amestecǎ culorile.






Încercare

Mǎ încearcǎ
şi mǎ încercǎneazǎ
Domnul!
Deşi, nu am fost
pe acolo!
Acolo? Unde?
îmi ziceam
Eu,
necunoscǎtorul,
pǎmânteanul
de-atunci
şi de acum.
Poate cǎ ieri,
azi şi mâine
(înţelegând absolut infinitul
ca Arhimede rǎmas
pe nişte file)
m-aş destrǎma
cu întunericul ştiut
şi neştiut.
Dar aşa?
reluând, pe rând
ne plictisim
în Marea Grǎdinǎ de Varǎ.
Ne sunt obosiţi ochii
de citit în stele!

Apar naivii cǎrţii,
cei care le mai scriu.
Hei! Hei! Hei!
Tu!
Ascunde-te printre copaci nenumǎraţi
Ciudaţi mesteceni numeri!
Dacǎ citeşti
simetria liniilor din palme
suprapuse
pǎtezi ultimul strop
de speranţǎ
din ce-a fost şi va fi!
Oho! Se-ndulcea Anaconda
în Paradisul de mult vaccinat
şi iar cu lopata
se amesteca
smoala (acoperiş pentru uitare).
Nepoftitul, în urne se zvârcolea
preparând un alt zbor
spre undeva,
nedesluşitǎ mişcare în nori alungiţi
lângǎ o stea!
Anotimpuri pierdute,
nesfǎtuite
pentru întoarcerea infinitǎ,
la ordinul papirus
ascuns de-o vreme
se povestea cǎ s-a scurs,
în sus şi-n jos
în Labirint,
din puţinul ştiut, argintiu,
cu plete-ntoarse pe spate
încǎ se povestea!
Fiinţe acustice, îndoite,
în experienţe înfǎptuite,
de cei negri hulite,
încercǎri inutile, suite
spre o Anaconda în Paradis!





















Albastre din toamnǎ

Tresǎrisem!
Toţi trei pe un val
cu aripi negre
se odihnea liliacul
la noi, în speranţa
din casǎ.
Afarǎ! Afarǎ!
Strigam începutul din marmura
albastrǎ de toamnǎ.
Oho! Pasǎre albastrǎ
unde te-ai suit!















Cântec despre dragoste

Pentru cǎ aceasta e compoziţia culorilor
pe care o voi reuşi sau nu!
Se va afla! Din iubire
voi încearca
sǎ scriu despre cele frumoase!
Despre voi, femeilor, desprinse
la un moment dat.
Vǎ asigur cǎ cele ce vor urma
vor fi visele mele
neîncetate şi triste!
Se stricǎ exerciţiul
de noapte
pe care vi-l descriu.
Erau multe-n poveste
nici pe o razǎ necalculatǎ
se spune-o poveste!











Călătorie

Cenzura mea
cu ochii trişti
sǎ-ţi spun ceva:
aş vrea sǎ mor
în gurǎ de somn.
Uşurinţa asta
greutate-n alţii
s-ar gheboşa!
Privind peste muntele meu Ochean
aş fi Vezuviu
vǎzut
din Acropole!
Dar aşa,
acel semn promis
la un semn
nu coboarǎ!
Raza culeasǎ
la cercul de geometrie
cu π provocat
la infinit
se urcǎ şi coboarǎ.
Nicidecum
gestul uitat din icoane
nu amǎgeşte.
Primiţi-mǎ
în neuitat!

Convoiul

Cu palmele ştergeam ceaţa limbii
şi ele se revărsau dincolo
de Răsăritul-Apus
Vedeam cum se-ntorc salviile în ghimpii
trandafirului încolăcit pe o stradă ascuns.

Aş întoarce convoiul
de oameni ascunşi în Sus-Jos
să-i mai văd
ca albinele roiul
pe cei duşi pentr-o clipă în Colos!

De data asta mi-am spus:
Opreşte-i printre copaci
pe acei oameni.
Doamne! Mai-iunie,
lunile mele scăldate prelung în zig-zag
cum şarpele lor se-ncolăcea
cu ei fără o privire sau rămăşag!
Aşa! Cocostârcule, era amintirea
strigată într-un dans
sări peste ei, noi, voi
(nu te aşeza în convoi)
căci întorsurile vorbelor



spuse de oricine
se vor întoarce drept
la inimă-n spume
străbătute pe o mare vărgată,
în tangajul copilăriei salvate
din nou dinspre trecut
cu viitorul proiectat
dinainte ştiut.
Hopa! Se arcuise
strada luată de jos
cu aparat de seminţe.


















Manifest târziu

Scârtâie muzica
şi mobila din bloc
între dinţi.
Eu nici nu ştiu
când m-am nǎscut:
aveam dinţi!
Era marginea zâmbetului
de-altǎdatǎ
zǎcând printre stele!
Dar ochii?
Cei din altǎ mǎsurǎ
se arcuiau
ca un vis ce pǎrea
şi sǎreai, ivitǎ
acum ostenitǎ
şi pace!
Şi ce mi s-a nǎzǎrit
sǎ pun o ceaţǎ
peste ce va urma!
Nicicând
pleoapa uitǎrii
de-acasǎ
chiar de s-ar face mai deasǎ
nu ne-ar urni!



Chiar
toatǎ lumea este cu mine
dar nu cred,
decât în regizor.
Gândul meu,
vocea mea
era strigǎt de lebede.

Singurǎtatea mea
curgea din penele lor.



















Ziduri sparte

Toate vieţile noastre
la un loc
se vor cuprinde într-un foc
pentru cǎ ele se vor desparte!
Aşa este viaţa noastrǎ:
supusǎ altor aşteptǎri!
Despre lutul udat
sǎ nu vǎ mire cel ascultat.
De noi, spre voi, adâncimi nesupuse
linişti în acvariu!
Deodatǎ, lasǎ-ne
pe-o frunzǎ uitatǎ!
Nu metamorfozǎ,
nici infinitzecimalǎ
se pare
cǎ este simplu
Pitagora din poveste.
În logoree, spuneam
cǎ zidurile trebuie sparte,
castelul s-a ivit
şi încǎ este scǎldat
de ape
din singura gurǎ mestecat!




Noi, cei de-aici
uitându-ne sus
ne mişcǎm
crezându-ne plus!
De aici se trǎgea noaptea,
când ziua cu mine
se strǎduia, mǎ culca
pe la apus!
Vocea ghiocelului descrisǎ
cândva
recitând-o pe ziduri
va striga:
se vor împlini toate.

















Ghid spre Paradis

Niciun om nou în vǎzduh
nu l-am vǎzut cǎlcând
asteriscul cel Mare de Stele,
cum oamenii pe pǎmânt
cumpǎrǎ cravate, pantofi
astupându-şi doar paşii
în melasa de cuvinte.
Niciun om vechi de pǎmânt
nu înghite cuvinte uitate,
cǎci umbrele de deasupra-i
încercuiesc Paradisul sǎu înnǎscut.
Din tumultul iubirii subterane
ce i-a rǎmas?
Rǎmâne! Ceva ce se întoarce
spre digurile gurilor sale însetate
de alte anotimpuri netrǎite
pentru cǎ n-a ştiut
cǎ existǎ!









Poemul de dragoste a dinţilor

Îndemnul iubirii de sus
mi-a muşcat buza amurgului
de la orizont în jos!
Ascuţitǎ jungla tǎcerii
se revoltǎ cu animalul nepǎtruns
chiar pânǎ la apus!
Ciudatǎ vacanţǎ a limbii neînvǎţate
mǎsuratǎ-n liane, una lângǎ alta
ca orele şerpuind în timp!
Ochii citeau culorile înţelese
de pulsul anotimpurilor stâlcite
neînvǎţat de palmieri
implantaţi odatǎ
cu ariciul de curcubee!
Acolo te-am întâlnit
printre globuri uriaşe
ce se apropiau şi se depǎrtau
trecând unele prin altele
dincolo de vid!
Se spǎrgeau geamurile
cu nucile de cocos
destinate nopţilor în numǎr
de un infinit ce va veni
sigur, cǎlcând ultima iarbǎ vǎzutǎ,
a noastrǎ!


Repetiţie

Când lucrurile se aşezau
nu mai gândeam
cǎ se-ntâmplau
aceleaşi lucruri
puse peste alte vârste.
Ce trebuie sǎ spun
cǎ trebuie sǎ-mi spui
aceiaşi ca la-nceput
cu penele albe.
Se duce toamna!
Când prinzi
pe cea de dinainte
supusǎ, albastrǎ
se mişcǎ planetele
cu ochii-ndoiţi.
Se glǎsuie mişcarea.
Nesfârşitǎ este pleoapa iubirii
ce rupe ochii surprinşi de luminǎ
şi orbesc alǎturi
pe cei vinovaţi şi rupţi din stele.







Poem vǎzut şi reînnǎscut

Multiplicarea
ochilor de lene
şi culoare
o înşir pe-o aţǎ!
Se plimbǎ
limba în buze
şi spune pentru o viaţǎ!
Amplitudinea
vieţilor mele
strecuratǎ printre degete
pierdute în nisip!
Se mişcǎ încǎ
bǎtǎile
inimile mele
vǎzute într-un chip!
Bascularea mea târzie
la capǎtul anotimpurilor
uitate
pe dinlǎuntru!
Se rupe crivǎţul
neuimirii crezute,
ninsoarea peste soarele meu
s-a oprit!



Îndemn! Îndemn!
se joacǎ pe scenǎ
scârţâind peste lemnele puse
cǎlcǎri ale vocilor apuse!
Libelula
cunoaşterii mele
de-atunci
se întinsese
cu oroarea
oamenilor crezuţi
prin spelunci.
Exclamǎrile mele
aprinse, necuprinse
s-au îndreptat spre zǎrile planetelor
unde alţi oameni
învaţǎ sǎ tacǎ!














Gheara de libertate

Gǎseşti un vas cu gura-n jos
şi speri sǎ fie o comoara
nedecisǎ este asigurarea
şi crezi
lumii spunând:
- Viaţa-i o amăgire ticluită
în speranţe, va trece!

Eşti mai bogat
cu o ură
şi nu-ţi pasă :
încercări, regăsiri
se aruncă-n nepăsări
se joacă astă seara
speranţa!

Nici nu poţi stăpâni
gheara de libertate
care s-a terminat
pentru că lucrurile plecate
au îngheţat:
păşind pe unde verzi
tu incolor m-aşezi
şi vezi străpunsul meu
e vag în mersul greu.

Cântec din întâmplare

“ Eu undeva m-am oprit şi v-aştept”
Walt Whitman

Ce frumoasǎ viaţǎ
am dat acestui om
care n-a ştiut
sǎ înveţe sǎ trǎiascǎ!
Am apǎrut cândva
nu ştiu ce-a fost
mǎ-ndrept, undeva
spre viaţa ce iar o sǎ vinǎ
o altǎ trǎire cu rost. Ce noimă?
Amintiri despre mine
nu sunt!
Totul pare deschis
ca un cânt.
Nu ne mirǎm
la un cântec deschis
din întâmplare
pe o paginǎ verde,
de urmele unei flori
uitate de nume.





Tango rescris

Tangoul abia-ncepe
se scrie greu
în paşi moi.
Dar ce pǎcat
cǎ n-am fost eu.
Acel eu imaculat
parcurs nescris
cu el
ce s-a întâmplat?
Vai, ce greşeala!
N-am înţeles clipele
ce numesc viaţǎ
cu amǎnuntele
prin mine
urma tangoului râdea.
Eram eu,
era al meu
râsul pe unda de gheaţǎ
cea care rǎmâne,
adormit
în ochii din faţǎ!
Vǎzându-vǎ
aţi amuţit:
era o dǎruire
care nu ştie sǎ numere.
N-aţi înţeles?
Era pelicula ce se-aşeazǎ
pe fiecare ochi, din noi
şi nu ne-aşteaptǎ, pe dinapoi!
Aşa se stingea încet epoca
Anacondei
ocolindu-vǎ la stânga
prin legǎmânt
cǎci mâna-i prefǎcutǎ razǎ
se desfǎcea în purpuriu.
Dar plantele
acestea, decrepite
des pomenite
nu s-au terminat?
Se stingea epoca Anacondei
cu oameni trişti, înceţi
pe lângǎ masǎ
ce nu se mai mâncau pe ei
ci se priveau cu urǎ deasǎ.












Singurǎtatea oamenilor

Unul striga:
Daţi-mi cuvintele înapoi
cele care m-au nǎscut
pentru cǎ existǎ între noi
un pact sigilat şi pierdut.
Altul şoptea:
Sunt mulţumit de fiecare
clipǎ că exist
pentru nǎscut din cer
pe care l-aş asuma
din şapte!
Ei cântau:
Cuvintele nu ne vor mai pluti în zori
nu vom mai fi
treji la mânie.
Acum, e lumea bunǎ
sub pǎmânt
şi zbateri pentru asta!
Se-nchide circul
în curând
o altǎ Atlantidǎ
pierdutǎ, neştiutǎ, neîncâlcitǎ
se naşte din pǎmânt.
Se arcuise strada
luatǎ de jos
cumpǎratǎ.


Copiii de metale

Anaconda
proptitǎ în defilee
îşi arata capul
plǎsmuit din crustacee.
Copiii zincaţi
aplaudau suişurile
şi coborârile prin zǎpezi
amintind geneza
din salturi întunecate
şerpuind printre iezi.
Copiii argintii
speriau coardele munţilor
prin oglindǎ
glasurile li se-ntorceau
când se priveau!
Copiii aurii
adunau idolii
gǎsiţi pe sprâncenele nopţii
topindu-se
într-o apǎ regalǎ!
Copiii nichelaţi
priveau urmele lǎsate-n potcoave
de cei zincaţi, argintii, aurii
şi alte metale mai grele.


Erau florile
cele ascunse
între bunii şi rǎii pecetluiţi
cu braţele arcade
ieşindu-le din guri
cuvinte-n acolade.
























Sentimentul Anacondei din înaltǎ ţinutǎ

Morbidul stǎrii auzite din crengi
crapate de ger
mă uimea
şi unduirea
din arhiva faptelor
sudate în noaptea
prelinsǎ de soapte
mǎ ascundea.
Emoţia sugestilor
încet frustrate
e singura cale
pentru oricine
uitat!
Înzǎpezirea ochilor mei
se topea în dimineaţǎ.
Spune cǎ personajele
erau ele
în cǎlǎtorie
cǎlare pe anii luminǎ
de când Casa noastrǎ
se ascundea!
Mulţi viseazǎ
alb, negru, color:


nici un vis
nu se-ntâmplǎ
în omul-plantǎ
suit pe un spor.
Ele,
planetele confuze,
în transparenţa
ultimului luciu
care ne mai rǎmâne
din tresǎrirea
escortei de îngeri
dintr-o altǎ esenţǎ
vor dǎinui.
Sângele rostirii
tot pe canapelele
scurte sau lungi
va curge,
dar suveranul nostru,
apoteotic
este trecutul de bucurie!
Ţinuta noastrǎ
începutǎ din anii echinocţiului
din oricare veac
se surpǎ sub
orice expoziţie
de suflete rǎmase
fǎrǎ leac.


Sensurile atragerii
anilor, zilelor, secundelor
ce mai contează?
Depăşirea de sine
preluată din mine
din noaptea de toamnă
ce cuprindea
toate anotimpurile!
A fost tot Anaconda
prin sufletele fiecărui
chemat în zicerea
pronunţată în
interzicere.
Calculasem momentul desprinderii
recunoscut în depăşire şi eşecuri
mai devreme,
mai departe
erau contraceptive
în fapte!
Viaţa era
chiar dacǎ
ne plângeau
într-o altă viaţă!
Sunt unda rămasǎ
în mine.




De trecutul
amorţit în inele concentrice din mulţimea
copacilor prefăcuţi
m-am blestemat.
Veriga din lanţul
de primǎvarǎ uitat
era visul din confruntǎrile
pentru vieţuitoarele
din parcurile rămase
în sălbăticie!




















Solii singurătăţii

Ehe!
Se pălmuiau în haine roz
orbecăind printe planete
aruncau cu zaruri
ultimele plăţi
oamenii!
Uluit, priveam acest campionat
al vieţii
cu Anaconda sub braţ
în aer liber.
Liliecii şi câinii
parcă latrau împreună
ecoul!
Colier de nopţi
atârnau femeile
pentru început.
La sâni se depunea
comoara!
Se plimbau domnii
şi doamnele printre stele
jurându-şi neînşelarea
printre ceţile nestiute
cu tragediile momentului
(plânse tristeţi avute)
şi cu paloarea.

Performanţa putinţei
de a privi toate
vieţile-n bătălii
eu însumi împins
spre singura călătorie
niciodată ghicită!
Spune-mi,
secretul albastru
de unde vine?
Statuile de ce îşi
rup umerii
chiar printre stele?















Febră Anacondei

Am strâns comoara
nedesfacută
din visurile celor
mai mari sacrificii
ale replicilor din nori.
Erau ele!
Tumultoasele invadatoare
ale dragostei ce va veni
desfăcând tărâmul
în promisiunea
păstrării pentru moment.
Capcană singurătatea
strigată-n sentinţa
de mai târziu!
Febra sincerităţii
avea accente îngălbenite
pe întâmplările neadresate
cu simple emoţii.
Mirarea se zvârcolea
în tratarea ignorării
la salvarea visului
din marginea
necuprinsului
se va arăta!



Motivaţia ambalajului
de stele căzute
prin roua delimitată
şi sfântă
de unde venea?
Pentru fiecare eveniment
ce-şi tradează clipa
se găsesc doi
ce provoaca iubirea!
Îndemnul meu încă se-nalţă
din ape intinse
ce nu gândesc dorinţa
şi jurământul minciunii
atinse.
Puterea nenăscută
din vocalele mestecenilor
ştiuti de mine
ne va invada serile
căutărilor exotice,
în lipsa prezentului
de minciună lucioasă.
Seva istoriei hrănită
cu început şi sfârşit
se condensa
în sărutările noastre!
Marginea sensurilor
şi a cuvintelor marţiale
trezise impunerea
descoperilor între noi,
insomnia citirilor
începute pe nisip mişcător.
Furate erau începuturile
din vis,
Anaconda parcă
venea de-acasă
cu mâna întoarsă
se retrăgea
în paradis!
Plăcerea, reconstituită
era jurnalul scris,
la poalele munţilor,
noaptea
ea însăşi, se apuca
de scris!
Vorbitori, eram
împreună cu ea,
credeam şi-n ziuă
nearcuiţi
ne mişcam buzele nopţii
de vânt
eram pe Muntele Ochean!
Deodată, sări ghicitoarea
între stelele noastre,
dar citea printre dinţi
palme şi alte făpturi
cumpărate
cu bani.

Petrecerea în acest spaţiu şi timp
se apropia de liniile
palmelor mele
văzute şi nevăzute
într-un ritm
simţeam depărtarea
prin umbre de asfinţit
ce amestecau culoarea.
Suiţi pe Luna plină
ne vom face semne
fiecare uitaţi, ne vom revedea
printre neştiutele stele.

















Viaţa noastră

Şi viaţa noastră
era o mica afacere
cu Dumnezeu?
Aşa credeau ei
că e pe Pământ.
Ziua aceea
împărţită la trei
se minţea cu prima
clatire pe dinţi,
se mânca pe aripi uitate
în unde argintii.
Se plimbau indivizii
adunând visele
de după-amiază,
iar cu seara
credeau că se împacă
şi noaptea
credeau că-i iartă!
Totul era plutitor
pentru toţi necredincioşii
de felul lor
căci, nu credeau
în călătoria finală
decât în aceea
mişcată de ei
pe Pământ!


Sfârşitul Anacondei

Pe Pǎmânt
a început sǎ plouǎ
pentru întâia oarǎ!
Un nou orgoliu
a apǎrut
pe Pǎmânt!
Nepǎsarea
se ascundea în palme
unduitǎ de un albastru
suflat pe o statuie
ce nu mai murea!
Anaconda
va uita totul
odatǎ cu sfârşitul!













Cuprins


Câţiva ani lumină depărtare de casa................................. 5
Lumină................................................................................ 6
Descifrarea........................................................................15
Îndoiala..............................................................................17
Trezirea.............................................................................20
Anaconda in Paradis......................................................26
Înapoi.............................................................................27
Întuneric........................................................................28
Vedenie...........................................................................29
Nori umani.........................................................................30
Cuvânt................................................................................31
Acelor................................................................................ 32
Anaconda................................................................... 34
Sângerare în spaţii ................................................... 35
Se sting....................................................................... 36
Sărutul....................................................................... 37
Fiindcă ziua se împarte la trei..........................................39
Vocalize..............................................................................41
Turnurile Babel.................................................................42
Anaconda de toamnă.................................................43
Aş fi.............................................................................44
De la inceput...............................................................45
Încercare........................................................................48
Albastre din toamnă..........................................................49
Cântec despre dragoste.....................................................50
Călătorie.............................................................................51
Convoiul............................................................................. 53
Manifest târziu.................................................................. 55
Ziduri sparte..................................................................... 57
Ghid spre Paradis..............................................................58
Poemul de dragoste a dinţilor.......................................... 59
Repetiţie......................................................................60Poem vǎzut şi reînnǎscut...........................................62
Ghearǎ de libertate....................................................63 Cântec din întâmplare...............................................64
Tangou rescris............................................................66
Sigurǎtatea oamenilor...............................................67
Copiii de metale..........................................................69
Sentimentul Anacondei din înalta ţinutǎ.................73
Solii singurǎtǎţi..........................................................75
Febra Anacondei........................................................79
Viaţa noastră..............................................................80
Sfârşitul Anacondei....................................................81














Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu